285.
Care este articolul al X-lea din Simbolul Credinţei?
Acest
articol este: «Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor».
286.
De ce se vorbeşte despre Botez în Simbolul Credinţei?
Pentru
că Botezul este uşa prin care omul intră în Biserică, el e cea dintâi dintre
cele şapte Sf. Taine.
287.
Ce sunt Sfintele Taine?
Sfintele
Taine sunt acele lucrări sau acte sfinte văzute, întemeiate de Hristos şi săvârşite
de Biserică prin episcopul şi preoţii ei, prin care se împărtăşeşte
primitorului harul dumnezeiesc, nevăzut, mântuitor. Sunt
lucrări văzute, pentru că omul e trupesc, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur: «Dacă
ar fi netrupesc, ţi-ar da aceste daruri aşa cum sunt, netrupeşti. Dar fiindcă
sufletul e împreunat cu trupul, cele duhovniceşti ţi le dă în semne supuse simţurilor» (Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilia 82 la Matei, 4, Migne, P. G., LVIII, col. 743).
288.
Cine e săvârşitorul Sfintelor Taine?
Ca
izvor al Sf. Taine, Mântuitorul Hristos este şi săvârşitorul lor, prin
mijlocirea arhiereului şi a preotului. Ca unul Care e prezent fără întrerupere
în Trupul Său tainic, adică în Biserică, Hristos şi numai El este săvârşitorul
Sf. Taine. Episcopul şi preotul nu sunt decât organele văzute, sfinţite ale
Arhiereului şi Preotului nevăzut Hristos, sunt iconomii Tainelor xi Dumnezeu,
cum zice Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori
ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). Lucrul e
atât de adevărat, încât Sf. Taine îşi păstrează puterea, oricare ar fi viaţa preotului.
Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi
nici Botez, nici Trup al lui Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar
cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului nu e
vătămat întru nimic de viaţa preotului» (Sf. Ioan Gură de
Aur, Omilia 8, 1, la Epistola către Corinteni, Migne, P. G., LXI,
col. 69).
289.
Care e numărul Sfintelor Taine?
Sf.
Taine sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Îmşărtăşania,
Preoţia, Nunta şi Maslul. Acest număr e acela al darurilor Sf. Duh (Isaia 11,
2-3) şi răspunde trebuinţelor duhovniceşti ale omului. „Naşterea
duhovnicească” e dată prin Botez, „creşterea”; prin Mirungere, „hrana”;
prin Sf. Împărtăşanie; „puterea de a învăţa, sfinţi şi conduce” (Matei
28, 19), prin Hirotonie sau Preoţie; „înnoirea morală”, prin pocăinţă; „sfinţirea
şi tăria legăturii căsătoriei”, prin Taina nunţii; „tămăduirea de bolile
trupeşti şi sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor care le-au cauzat”,
prin Maslu.
290.
Ce este Botezul?
Botezul
este acea Sf. Taină care, prin lucrarea văzută a întreitei cufundări în apă şi chemarea
Sf. Treimi, împărtăşeşte harul care şterge păcatul strămoşesc şi celelalte
păcate şi face pe cel ce o primeşte membru al Bisericii, născut la o viaţă nouă
în Hristos, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos
lisus ne-am botezat, întru moartea Lui neam botezat? Deci ne-am îngropat cu El
în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava
Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 3-4). Botezul
deschide împărăţia cerurilor celor ce-l primesc, după cuvântul Mântuitorului: „De
nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Sf. Grigorie Teologul zice că Scriptura cunoaşte
trei feluri de naşteri: cea trupească, cea din botez şi cea din înviere. Fără
naşterea prin Botez, nu e cu putinţă naşterea prin Înviere (Sf.
Grigorie Teologul, Cuvânt la Sf. Botez, 2, Migne, P. G., XXXVI,
col. 360, 361).
291.
De unde rezultă că Botezul este o Taină, şi nu un simbol?
Ştim
din cuvintele Mântuitorului către Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă
şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). De
aici rezultă că în lucrarea văzută a cufundării în apă la Botez mai este şi o
lucrare nevăzută a Sf. Duh, prin care are loc o naştere din nou, sau, cum spune
Sf. Apostol Pavel, o „înnoire a vieţii” (Rom. 6, 4; Tit 3, 5). Sf.
Apostol Petru arată tot atât de lămurit că Botezul se face „spre iertarea păcatelor”
(Fapte 2, 38), iertare care se dă prin curăţirea şi sfinţirea nevăzută a
Sf. Duh.
292.
Din ce rezultă trebuinţa de a se boteza toţi oamenii pentru ca să se mântuiască?
Rezultă
din următoarele:
1.
Toţi oamenii sunt întinaţi de păcatul strămoşesc (Iov 14, 4; Ps. 50, 6; Rom. 5,
12; Efes. 2, 3).
2.
Cei întinaţi de acest păcat nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15,
50; Apoc. 21, 27).
3.
Numai Botezul creştin, cu apă şi Duh, poate şterge acest păcat, făcând din omul
vechi făptură nouă, potrivit cuvântului Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3,
3-7).
Deci,
orice om are neapărată trebuinţă de Botezul cu apă şi Duh, spre a se putea
mântui. Aşa fiind, şi copiii trebuie botezaţi, pentru a nu-i lăsa lipsiţi de împreunarea
cu Hristos şi pentru a nu se întâmpla să moară necurăţiţi şi nemântuiţi.
293.
Când a fost aşezată Sf. Taină a Botezului?
Sf.
Taina a Botezului a fost aşezată de Mântuitorul după slăvita Sa înviere, prin
porunca dată Apostolilor şi, prin ei, Bisericii: „Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântlui Duh” (Matei
28, 19; Marcu 16, 15-16). Plinatatea harului a fost dată numai după pogorârea
Duhului Sfânt, la Cincizecime (Fapte 2, 1-5; 19, 6). Deci de atunci s-a pus şi
Botezul în lucrare.
294.
Ce condiţii se cer pentru primirea Sf. Botez?
Cel
ce se botează trebuie să se pocăiască de toate păcatele săvârşite şi să creadă
în Iisus Hristos ca în Dumnezeu şi ca în Mântuitorul lumii, cum îndeamnă Sf.
Petru pe viitorii primi creştini: „Pocaiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre
voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi
darul Sfântului Duh” (Fapte 2, 38).
295.
Copiii, neîndeplinind cele două condiţii, de ce sunt botezaţi?
Copiii
sunt botezaţi pentru a li se şterge păcatul strămoşesc. Botezul lor se face
prin credinţa altora. Unele din minunile Mântuitorului au fost săvârşite asupra
anumitor persoane nu pentru credinţa lor, ci pentru credinţa altora. Se
cunoaşte cazul slăbănogului care a fost adus înaintea Mântuitorului, prin
deschiderea acoperişului casei în care Se afla Domnul, şi vindecat pentru
credinţa celor care îl purtau: „Iar Iisus, văzând crediţa lor, a zis slăbănogului:
„Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5). La fel se petrece
lucrul cu vindecarea slugii sutaşului (Matei 8, 5-13), precum şi cu vindecarea
fiicei femeii cananeence (Matei 15, 22-28).
Copiii
neopunând o piedică personală, dumnezeiescul har poate lucra asupra lor prin
Sf. Botez, fără rezistenţă. Copiii n-au nevoie de pocainţă pentru a primi
Botezul, pentru că ei n-au păcate personale, ci numai pe cel strămoşesc.
Moartea copiilor nebotezaţi e un păcat care apasă greu asupra părinţilor. Sf.
Grigorie de Nissa osândeşte pe cei ce amână Botezul(Sf. Grigorie de
Nissa, Cuvânt către cei ce amână Botezul, Migne, P. G., XLVI,
col. 416-432).
Mântuitorul, zice Sf. Irineu, «a venit ca pe toţi să-i mântuiască, pe cei care
se nasc din nou prin El în Dumnezeu: prunci, copii, tineri şi bătrâni» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 22,
Migne, P. G., VII, col. 784).
296.
Ce adeveriri ne dă Sf. Scriptură despre Botezul copiilor?
Tăierea-împrejur,
care preînchipuia Botezul (Col. 2, 11-13), se făcea şi copiilor; potopul (I
Petru 3, 20-21) şi trecerea Mării Roşii (Ies. 14, 21-22), care preînchipuiau
acelaşi Botez, au fost petrecute şi de copii; făgăduinţa Sf. Duh spre iertarea
păcatelor e dată şi copiilor (Fapte 2, 38-39). Sf. Apostoli Petru, Pavel şi
alţii botează atâtea „case” sau „familii”, din care nu puteau lipsi copiii. Se
ştie cum Sf. Apostol Pavel a botezat „casa” temnicerului din Filipi (Fapte 16, 33),
pe a lui Ştefana din Corint (I Cor. l, 16), pe a Lidiei (Fapte 16, 15), iar Sf.
Apostol Petru a botezat casa lui Corneliu (Fapte 10, 47-48) şi împreună cu Sf.
Apostol Ioan a împărtăşit, după Botez, Sf. Duh locuitorilor din Samaria, care
nu puteau fi fără de copii (Fapte 8, 12-17).
Biserica
a rânduit chezaşia duhovnicească a părinţilor sufleteşti, după pildă chezaşilor
care vin cu slăbănogul la Mântuitorul, după aceea a sutaşului care dă chezăşie
pentru sluga lui şi după aceea a femeii cananeence, care dă chezăşie pentru
fiica ei, despre care am vorbit mai înainte (Matei 8, 5-13; 15, 22-28; 17,
14-18). Aceşti chezaşi se numesc naşi. Ei garantează că vor lua sub ocrotirea
lor sufletească pe finii lor, spre a-i creşte în credinţă. Naşii sunt mărturisiţi
de tradiţia bisericească.
297.
Care sunt efectele sau roadele Sf. Botez?
Roadele
Sf. Botez sunt: ştergerea păcatului strămoşesc şi a eventualelor păcate personale,
în cazul adulţilor şi celor maturi (Fapte 2, 38-39; 22, 16; Col. 2, 12-13; I
Petru 3, 21); renaşterea duhovnicească prin primirea primului har şi o viaţă
nouă în Hristos. Sf. Apostol Pavel zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în
Hristos v-aţi îmbrăcat0” (Gal. 3, 27) şi „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
298.
De ce mărturisim credinţa într-un singur Botez?
Pentru
că, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, este „un Domn, o credinţă, un Botez” (Efes.
4, 5) şi pentru că, după cum e o singură naştere trupească, tot astfel e o
singură naştere duhovnicească. Botezul nu se poate deci repeta. Prin Botez se
şterge păcatul strămoşesc. Acest păcat e unul singur. Dacă o dată este şters,
nu mai este nevoie de un al doilea Botez, căci altfel s-ar presupune că primul
Botez n-a avut acest efect.
Este
adevărat că prin Botez nu se şterge numai păcatul strămoşesc, ci şi toate
păcatele personale. Dar fiindcă Botezul îl împărtăşim copiilor, aceştia n-au
alte păcate, iar în cazul că ar fi vorba de adulţi, aceştia trebuie să se
pocăiască de păcatele săvârşite şi aşa să se apropie de Taina Botezului,
mărturisind credinţa în Iisus Hristos, adică după mărturisirea dreptei credinţe
a Bisericii (Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan). Adulţilor li se
iartă, prin Botez, atât păcatul strămoşesc, cât şi păcatele personale făcute
până la acea dată. Iată de ce, când vorbim despre efectele Botezului, înţelegem
sau spunem că prin el se iartă păcatul strămoşesc.
299.
Mai este un Botez în afară de cel din apă şi din Duh?
Mai
este şi Botezul muceniciei sau al sângelui, cum mărturiseşte Sf.
Scriptură şi Sf. Tradiţie. „Tot cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în
ceruri” (Matei 10, 32). „Căci cine va voi sa-şi scape sufletul său, îl
va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla„ (Matei
16, 25). Sf. Părinţi recunosc Botezul sângelui şi-1 socotesc egal cu cel din
apă şi din Duh, ba uneori chiar mai de preţ decât acesta. După ce enumeră
Botezul lui Moise, pe al lui Ioan şi pe al lui Iisus, Sf. Grigorie Teologul
adaugă: «Cunosc şi al patrulea Botez, cel prin mucenicie şi sânge, cu care S-a
botezat şi Hristos şi care e mai preţios decât altele, cu cât el nu se mai
întinează cu alte necurăţii» (Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Sf.
Luminare, 17, Migne, P. G., XXXVI, col. 356).
300.
Este vreo deosebire între Botezul lui Ioan Botezatorul şi Botezul creştin cu
apă şi Duh, de care a fost vorba?
Da,
este o mare deosebire între ele. Căci botezul lui Ioan Botezătorul nu era
taină, ci numai simbol. El nu curată păcatele, fiindcă nu era cu Duh, ci numai
cu apă. Prin scufundarea în apă el numai simboliză curăţirea internă.
Deosebirea între cele două botezuri au făcut-o:
1.
Însuşi Ioan Botezătorul, când a zis: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă,
iar Cel ce vine după mine... vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3,
11).
2.
Mântuitorul, când a spus ucenicilor Săi după înviere: „Ioan a botezat cu
apă, iar voi veti fi botezaţi cu Duh Sfânt, nu mult după aceste zile” (Fapte
1, 5).
3.
Apostolii înşişi, cu deosebire Sf. Apostol Pavel, care a botezat cu Botezul
creştin pe nişte foşti ucenici de ai lui Ioan în Efes, deşi aceştia primiseră
mai înainte botezul lui Ioan (Fapte 19, 1-6).
Deosebirea
trebuie s-o facem şi noi, deoarece astăzi există, chiar şi printre noi, multe comunităţi
religioase neoprotestante, care nu fac această deosebire şi care practică un
botez asemănător celui al lui Ioan, ca simbol, şi nu ca Taină, dându-i
forma creştină doar prin rostirea formulei: «În numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh».
301.
Ce este Taina Mirungerii?
Este
taina prin care se dau celui nou botezat, prin ungerea cu Sf. Mir, darurile
Duhului Sfînt, ca sa sporeasca si sa se întareasca în viaţa duhovniceasca.
302.
Când â fost asezata Taina Mirungerii?
Cuvântul
de aşezare a acestei Sf. Taine este porunca Mântuitorului către Apostoli: „Şi
iată, Eu trimit făgăduinţă Tatălui Meu Peste voi, iar voi şedeţi în cetatea
Ierusalimului până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49).
Aşezarea ca Taină, aici, e făcută învăluit; ea avea să fie arătată în chip
vadit şi strălucit la ziua Cincizecimii.
Aşezarea
Tainei Mirungerii este adeverită prin coborârea Duhului Sfânt în chip văzut la Botezul
Mântuitorului, apoi prin cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Iar Cel ce ne
întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu
care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II
Cor. 1, 21-22; Efes. 4, 30). Tot aşa ne învaţă şi Sf. Apostol şi Evanghelist
Ioan: „Şi voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate... ungerea pe
care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe
pe voi cineva...” (I Ioan 2, 20, 27)
303.
Cine a împartasit intii aceasta Sf. Taina?
Sf.
Apostoli, îndată după coborârea Duhului Sfânt (Fapte 8, 16-17; 19, 6).
304.
Ce condiţii trebuie să îndeplinească primitorul?
Aceleaşi
ca şi la Sf. Botez, de care Taina Mirungerii este nedespărţită, administrându-se
îndată celui nou botezat. Sf. Petru şi Ioan se duc în Samaria pentru a-şi pune
mâinile peste cei botezaţi (Fapte 8, 16-17). Sf. Apostol Pavel îşi pune mâinile
peste cei botezaţi în numele Domnului Iisus (Fapte 19, 2-6). Tradiţia
bisericească adevereşte această practică. «Aceasta se face şi acum la noi, zice
Sf. Ciprian, anume ca aceia care sunt botezaţi în Biserica sa fie înfăţişaţi
căpeteniilor Bisericii şi, prin rugăciunea şi punerea mâinilor noastre, să
primească Duhul Sfânt şi, prin semnul Domnului, să primească desăvârşirea» (Sf.
Ciprian, Scrisoarea 73, 9, Migne, P. L., III, col. 1115). Până aici ni se spune că Sf.
Taină a Mirungerii se săvârşea prin punerea mâinilor şi prin ungere (Fapte 8,
16-17; Efes. 1, 13; 4, 30; II Cor. 1, 21-22; I Ioan 2, 20, 27). Mai târziu a
rămas numai ungerea, pentru a nu se confunda cu hirotonia, care se săvârşeşte
de către apostoli sau episcopi. Iată cum spune Sf. Chiril al Ierusalimului că
Taina aceasta se săvârşeşte prin ungere: «Vouă, după ce aţi ieşit din cristelniţa
sfântei ape, vi s-a dat ungerea, preînchipuirea aceluia cu care a fost uns
Hristos; iar acesta este Sf. Duh» (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 21,
Migne, P. G., XXXIII, col. 1089).
Taina Mirungerii nu se repetă.
305.
Cum se explica săvârşirea Tainei Mirungerii atât prin punerea mâinilor, cât şi prin
ungere?
La
început Sf. Apostoli săvârşeau această Sf. Taina prin punerea mâinilor, precum
am văzut (Fapte 8, 17). De la o vreme înainte, Sf. Apostoli au înlocuit punerea
mâinilor prin ungere şi lucrul acesta s-a făcut destul de timpuriu, odată cu
întinderea creştinismului, care nu mai îngăduia mersul apostolilor aşa departe
şi pentru prea mulţi botezaţi. Pe măsură ce se răspândea creştinismul, aceasta
Sf. Taină a început să se săvârşească prin ungere cu Sf. Mir şi de către
fiecare preot, în asemanare şi cu ungerea din Testamentul Vechi în care preoţii
şi profeţii, ungând cu untdelemn, invocau binecuvântarea dumnezeiască.
Sf.
Mir se pregăteşte din untdelemn, vin şi 35 diferite aromate, sfinţindu-se numai
de către episcopi (can. 6 Cartagina 418). Sfinţirea Sfântului Mir este
prerogativa Bisericii Autocefale, fiind, deci, sfinţit de episcopii respectivei
Biserici, în frunte cu Intâistătătorul ei, în Joia Patimilor, după Sfânta
Liturghie. Sfântul Mir se dă apoi, prin episcopul eparhiei, preoţilor pentru
administrarea Tainei Mirungerii.
306.
Ce este pocăinţa? Pocainţa e Sfânta Taină prin care
credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite
duhovnicului cu zdrobire de inima.
307.
Când a fost aşezată această Sf. Taină?
Mântuitorul
a făgăduit această Taină Sf. Apostoli, când le-a spus: „Amin grăiesc vouă: oricâte
veţi lega pe pământ vor fi legate în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor
fi dezlegate în cer” (Matei 18, 18; 16, 19). El a aşezat-o după sfânta Sa
Înviere prin cuvintele: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, se
vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute„ (Ioan 20, 22-23).
Puterea de a lega şi a dezlega păcatele o are numai Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, cum a dovedit-o cu prilejul minunilor Sale (Luca 5, 20), dar El a dat această
putere şi Apostolilor (Ioan 20, 21-23) şi prin aceştia episcopilor şi
preoţilor. Pocăinţă predicată de Sf. Ioan Botezătorul şi mărturisirea păcatelor
care aveau loc atunci (Marcu 1, 4- 5) au prevestit pocainţa şi mărturisirea
creştină.
308.
Care sunt condiţiile iertării păcatelor prin această Taină?
Aceste
condiţii sunt: adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite, mărturisirea lor
duhovnicului cu hotărârea de a nu mai greşi, credinţa puternică în Hristos şi
nădejdea în îndurarea Lui.
309.
Ce este dezlegarea?
Dezlegarea
este iertarea desăvârşită a păcatelor şi reaşezarea celui ce se pocăieşte sub puterea
harului. Iată ce zice Sf. Ioan Gură de Aur despre puterea de a dezlega,
încredinţată preoţilor: «Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el,
preoţii au fost cinstiţi cu încrederea de a administra cele cereşti; ei au
primit puterea pe care Dumnezeu nici Îngerilor şi nici Arhanghelilor n-a dat-o.
Acestora nu li s-a spus: Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi
câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri. Stăpânitorii
pământului au puterea de a lega, dar numai trupurile. Lanţul, însă, pe care
Dumnezeu l-a dat preoţilor atinge sufletul şi e lung până la ceruri. Cele ce
fac preoţii aici jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi Stăpânul aprobă hotărârea
servilor Săi. Ce altceva le-a dat decât puterea cerească? „Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan
20, 23). Ce autoritate ar putea fi mai mare decât aceasta: „Tată a dat
Fiului toată judecuta” (Ioan 5, 22). Iar eu văd că toată această putere a
fost dată preoţilor de către Fiul» (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre preoţie, 3, 5, Migne, P.
G., XLVIII, col. 643; vezi şi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz
şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti,
1987, p. 59).
310.
Ce este Sfânta Împărtăşanie?
Sfânta
Împărtăşanie este Taina prin care creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi
Sângele Domnului, care păstrează numai pentru ochii noştri trupeşti chipul de
pâine şi de vin.
311.
Când a fost aşezată această Sf. Taină?
Sf.
Taină a Împărtăşaniei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taina, când
a luat pâinea, S-a rugat şi a binecuvântat-o zicând: „Luati, mâncaţi, acesta
este trupul Meu”. Apoi a luat paharul, a mulţumit, 1-a binecuvântat zicând:
„Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi,
care pentru mulţi se varsă spre iertarea Păcatelor„ (Matei 26, 26-28; Marcu
14, 22-24; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23-25). Apoi a adăugat: „Aceasta
s-o faceţi întru Pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24 şi 25).
312.
Cum ajung pâinea şi vinul Trupul şi Sângele Mântuitorului?
Prin
prefacerea lor în Trupul adevărat şi Sângele adevărat al Mântuitorului cu
puterea Duhului Sfănt invocată asupra lor de epsicopul sau preotul
liturghisitor (epicleza). De aceea Sf. Împărtăşanie este prelungirea întrupării
Domnului.
313.
Ce este această prefacere?
Încă
din timpul vieţii Sale, înainte de Patimi, Mântuitorul Se înfăţişează oamenilor
ca „Pâinea vieţii” şi ca adevărată mâncare şi băutură: „Eu sunt
pâinea vieţii... Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De vă mâncă
cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; iar pâinea pe care Eu o voi da
pentru viaţa lumii este trupul Meu... Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului
şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul
Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de
apoi. Trupul Meu este adevârată mâncare şi sângele Meu este adevărată băutură.
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el” (Ioan
6, 48, 51, 53-56). Mântuitorul ne asigură că noi vom mânca Trupul Lui şi vom
bea Sângele Lui cu adevărat, nu în închipuire, cum pretindeau ereticii
timpurilor vechi şi unii dintre protestanţi. Sf. Apostol Pavel întăreşte acest
lucru prin cuvintele: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul
Domnului cu nevrednicie vinovat va fi Trupului şi Sângelui Domnului„ (I
Cor. 11, 27). Dar cum se preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele
Mântuitorului este o Taină care depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Sf.
Părinţi susţin că puterea Sf. Duh, care coboară la rugăciunea preotului,
preface pâinea şi vinul. Iată ce spune în această privinţă Sf. Ioan Damaschin:
«Însăşi pâinea şi însuşi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Iar
dacă întrebi de chipul cum se petrece (aceasta), ţi-e de ajuns să auzi că prin Sf.
Duh, aşa cum Domnul Şi-a luat Luişi în Sine trupul din Sf. Născătoare de
Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu ştim nimic mai mult decât că este Cuvântul
adevărat, lucrător şi atotputernic al lui Dumnezeu, dar chipul cum, nu poate fi
cercetat. Nu e lipsit de interes să spun şi acest lucru că după cum în chip
firesc pâinea prin mâncare şi vinul şi apa prin băutură se prefac în trupul şi
sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu ajung un alt trup pe lângă cel dintâi,
tot aşa pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin chemarea şi venirea Duhului
Sfânt, se prefac într-un chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui
Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi acelaşi... Pâinea şi vinul nu sunt icoana
Trupului şi Sângelui lui Hristos – să nu fie! –, ci însuşi Trupul îndumnezeit
al Domnului, pentru că Domnul însuşi a zis: „Acesta este nu chipul Trupului, ci
„Trupul Meu” şi nu chipul Sângelui, ci „Sângele Meu”» (Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, 4, 13, Migne, P. G., XCIV, col. 1144).
314.
Pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului din timpul vieţii Sale
pământeşti, sau în Trupul şi Sângele de după Înviere?
Ele
se prefac în Trupul şi Sângele luate de Fiul lui Dumnezeu la Întrupare din
Fecioara Maria, Trupul cu care a pătimit pentru păcatele noastre şi a înviat.
Din momentul prefacerii, Domnul rămâne continuu, întreg şi acelaşi, sub
amândouă chipurile şi în fiecare parte în Sf. Împărtăşanie (Euharistie).
315.
Când are loc prefacerea şi se săvârşeşte deci această Taină?
În
timpul Sf. Liturghii, şi anume atunci când preotul, ridicând mâinile, fruntea
şi inima către cer, se roagă fierbinte lui Dumnezeu, în taină: «Trimite Duhul
Tău cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea, ce sunt puse înainte, şi fă,
adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău; iar ce este în paharul
acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt!
Amin. Amin. Amin.» Pâinea şi vinul se prefac acum în însuşi Trupul şi Sângele
Domnului. În timpul acesta la strană se cântă «Pre Tine Te laudăm».
316.
Sfânta Împărtăşanie e numai o Taină sau e mai mult decât atâta?
Sf.
Împărtăşanie este şi jertfă. Lucrul se vede întâi din înseşi cuvintele de
întemeiere a acestei Taine unde se spune: „Acesta este trupul Meu, care se
frânge pentru voi„ (I Cor. 11, 24). „Acesta este sângele Meu, al legii
celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,
28). „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi” (Luca 22, 19). „Acest
Pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu, carele pentru voi se varsă” (Luca
22, 20). Despărţirea trupului de sânge arată firea de jertfă a Sf.
Împărtăşanii: Trupul se frânge şi Sângele se varsă numai în jertfă. În al
doilea rând, Sf. Împărtăşanie face prezentă şi continuă jertfa de pe Golgota.
Mântuitorul e şi jertfitor şi jertfă. E jertfitor ca Arhiereu şi jertfă nouă întocmai
ca sfânta Sa jertfă pe Cruce.
317.
Care sunt roadele împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului?
Cel
ce se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului se uneşte tainic cu Domnul şi prin
aceasta îşi umple sufletul cu har şi cu toate bunurile duhovniceşti pe care le
aduce o asemenea unire: „Cel ce manâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne
întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Îşi sporeşte viaţa duhovnicească: „Cel
ce Mă mănâncă va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57); „Cel ce mănâncă pâinea
aceasta va trăi în veac” (Ioan 6, 58). Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu
susţine că Sf. Împărtăşanie «este leacul nemuririi». Acelaşi lucru îl învaţă şi
Liturghiile Sf. Vasile şi a Sf. Ioan Gură de Aur. Acestea din urmă au cuvintele:
«Mă împărtăşesc eu (se împărtăşeşte) robul lui Dumnezeu... spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci». Sf. Împărtăşanie păstrează şi strânsa
legătură cu întregul Trup al Bisericii, în care Domnul Se află fără
întrerupere.
318.
Ce este Hirotonia sau Preoţia?
Hirotonia
sau Preoţia este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor
şi rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi
prin Sf. Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la
mântuire (Matei 28, 19-20).
319.
Când a aşezat Mântuitorul această Sf. Taină?
Mântuitorul
a aşezat această Sf. Taină chiar în prima zi a Învierii Sale, prin cuvintele spuse
Apostolilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi
aceasta zicând, a suflat asupra lor şi a zis lor: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan
20, 21-23). Aci nu se arată că partea văzută a Tainei, adică punerea mâinilor
şi rugăciunea, a fost rânduită de Domnul, dar Sf. Scriptură spune că preoţia se
dă prin punerea mâinilor (Fapte 14, 23; I Tim. 4, 14; 5, 22) şi că ea este lucrarea
Duhului Sfânt, cum zice Sf. Apostol Pavel preoţilor din Efes: „Luaţi aminte
de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să
păstoriţi Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28).
320.
Pe ce temeiuri se sprijină cele trei puteri ale Preoţiei: învăţătorească sau de
propovăduire, sfinţitoare şi conducătoare?
Puterea
învătătorească sau de a vesti cuvântul lui Dumnezeu a fost
dată de Mântuitorul odată cu cea sfinţitoare şi de conducere prin
cuvintele: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28, 19-20). Puterea sfinţitoare a fost indicată şi prin
cuvintele de la Cina cea de Taină: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca
22, 19; I Cor. 11, 24-25). Despre puterea sfinţitoare a preoţiei
vorbeşte şi Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca
slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4,
1).
Puterea
de conducere duhovnicească a fost arătată concret prin cuvintele: „Cel
ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de Mine se
leapădă” (Luca 10, 16). Sf. Grigorie Teologul zice despre puterea de
conducere a preoţiei că este «arta artelor» şi «ştiinţa ştiinţelor» (Despre fugă sau Despre preoţie, XVI; în Sf. Ioan Gură de Aur,
Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul - Despre preoţie, trad. Pr.
D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 166).
321.
Câte trepte are Preoţia harică?
Ierarhia
bisericească sau preoţia sacramentală are trei trepte: 1) treapta
arhierească, venind de-a dreptul de la Apostoli, prin succesiunea
apostolică, sau episcopală. Ea are plinătatea celor trei puteri: de a învăţa,
de a săvârşi cele sfânte, de a conduce Biserica; 2) treapta preotească primeşte
aceste trei puteri de la Arhiereu, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a
sfinţi Mirul şi Sf. Antimis; 3) treapta diaconească primeşte în Taina
hirotoniei, de la arhiereu, puterea de a ajuta pe arhiereu şi preot, însă fără
a putea săvârşi singur Sf. Taine şi Ierurgii.
Cele
trei trepte harice ale ierarhiei bisericeşti, conferite prin Taina Hirotoniei,
sunt adeverite de Sf. Scriptură şi de Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel a aşezat
pe Tit episcop în Creta şi pe Timotei episcop la Efes. El scrie, printre
altele, celui dintâi: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca acelea care
lipsesc să le îndrepţi şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum eu ţi-am poruncit”
(Tit 1, 5). Şi sfătuieşte pe cel de-al doilea: „Mâinile degrabă să nu-ţi
pui pe nimeni” (I Tim. 5, 22). Aceste texte arată că în vremea Sf. Apostol
Pavel existau treapta arhierească şi treapta preoţească. Faptele apostolilor ne
spun că Sf. Apostol Pavel şi Barnaba au hirotonit preoţi în Listra, Iconiu,
Derbi şi Antiohia (Fapte 14, 20, 21, 23). Aceeaşi scriere a Noului Testament ne
arată cum s-a înfiinţat treapta diaconească, prin alegerea şi hirotonirea celor
şapte diaconi în Biserica de la Ierusalim, în fruntea cărora se afla Sf.
Ştefan: „Pe care iau pus înaintea Apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus
peste ei mâinile” (Fapte 6, 6). Sf. Părinţi dau mărturie neîntreruptă
despre cele trei trepte preoţeşti. Sf. Ignatie scrie tralienilor: «De asemeni
toţi să cinstească pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pe episcopi ca pe chipul
Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor.
Fără aceştia nu se numeşte Biserică» (Sf. Ignatie, 3, 1, Funk, 1, p. 244; Scrierile
Părintilor Apostolici, p. 171).
Taina hirotoniei nu se repetă la aceeaşi persoană pentru aceeaşi treaptă.
322.
Ce înţeles au cuvintele Sf. Scripturi: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă,
preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în
lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”
(I Petru 2, 9)?
Protestanţii
susţin că aceste cuvinte îndreptăţesc credinţa lor că toţi creştinii sunt
preoţi. Potrivit învăţăturii autentice a Bisericii noi învăţăm însă că şi în
Vechiul Testament întregul Israel se numeşte: „preoţie împărătească”, „neam
sfânt” (Ieş. 19, 6), fără ca prin aceasta poporul Israel să se fi socotit
că face parte în întregime din clasa preoţească. Regele Ozia, care a vrut să
tămâieze, s-a umplut de lepră (II Paral. 26, 16-21), iar Core, Datan şi Aviron,
care au vrut să fie preoţi prin forţă, au fost înghiţiţi de vii (Numeri 16). În
cuvintele Sf. Apostol Petru e vorba de preoţie duhovnicească, obştească, al
cărui altar e inima fiecărui creştin (I Cor. 3, 16-17). Iar jertfele
duhovniceşti sunt mila, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Ps. 50,
18). E vorba deci de o preoţie în înţeles figurat. Prin puterea harului primit,
în Taina Botezului, a Mirungerii şi Sfintei Euharistii, creştinii au o stare
aleasă, sfântă, împărătească faţă de necreştini, de aceea ei au dreptul să
boteze pe pruncii în primejdie de a muri nebotezaţi. Dar aceasta nu este totuna
cu preoţia aşezată de Mântuitorul prin Sf. Apostoli şi ajunsă la noi prin succesiune
apostolică.
323.
Ce este nunta?
Nunta
este Sfânta Taină prin care, după făgăduinţa mirelui şi miresei, dată liber în
faţa preotului, de a trăi împreună, în iubire, toată viaţa, pentru a naşte şi a
creşte copii şi a se ajuta reciproc, li se împărtăşeşte harul dumnezeiesc care
întăreşte şi înalţă însoţirea lor naturală, prefăcând-o într-o desăvârşită şi
curată legătură morală, într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi
Biserică.
324.
Ce deosebire este între căsătoria civilă şi nunta creştină?
Căsătoria
civilă este o însoţire pe viaţă între un bărbat şi o femeie, prin liber consimţământ
în condiţiile legii, adică are la bază un contract plecând însă de la
afecţiunea reciprocă (Sf. Ignatie, Scrisoare către Sf.
Policarp, 5, 2, Funk, 1, p. 292),
pe când nunta creştină, care presupune în prealabil căsătoria civilă ca
aşezământ natural, este o însoţire sfântă, făcută cu binecuvântarea lui
Dumnezeu în Biserică printr-o sfântă Taină, prin Taina Nunţii sau Cununiei,
care sfinţeşte iubirea şi legătura celor însoţiţi. De la început, de când
Ziditorul a făcut pe om, căsătoria apare ca un aşezământ natural, legat de
însăşi natura omului, dar de origine divină, instituit prin cuvintele: „Şi a
zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor
asemenea lui” (Fac. 2, 18). Apoi a binecuvântat însoţirea bărbatului cu
femeia, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pământul şi-l
stăpâniţi” (Fac. 1, 28). Dar legătura aceasta, decăzută prin păcat,
Mântuitorul o restaurează şi o înalţă la rangul de Taină. Astfel El ia parte la
nunta din Cana, pe care o sfinţeşte prin prezenţa Sa şi prin prefacerea apei în
vin (Ioan 2, 1-11). Sf. Apostol Pavel înfăţişează nunta ca pe o Sf. Taină,
asemenea celei mari a unirii dintre Hristos şi Biserică: „Pentru aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi
un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes.
5, 31- 32).
325.
Ce este Sfântul Maslu?
Sfântul
Maslu este Taina care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea trupului cu untdelemn
sfinţit, împărtăşeşte credinciosului harul dumnezeiesc pentru tămăduirea
bolilor trupeşti şi sufleteşti, pentru iertarea păcatelor şi pentru întărirea
sufletului.
326.
Când a fost aşezată această Sf. Taină?
Această
Sf. Taină a fost aşezată de Însuşi Mântuitorul, când a trimis pe Sf. Apostoli
la propovăduire zicând-le: „Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în
numele Meu demoni vor scoate... peste cei bolnavi mâinile îşi vor pune şi se
vor face sănătoşi” (Marcu 16, 17-18). Apostolii au practicat Taina Sf.
Maslu încă de la prima lor propovăduire: „Şi demoni mulţi scoteau şi ungeau
cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). Practica a ajuns
regulă, aşa cum se vede din cuvintele Sf. Iacov: „Este bolnav cineva între
voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel
bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”
(Iacov 5, 14-15). Tradiţia Bisericii mărturiseşte îndelung această
practică. Sf. Ioan Gură de Aur vorbeşte despre ea pe larg în lucrarea sa
„Despre preoţie” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie,
3, 6, Migne, P. G., XLVIII, col. 646).